Dincolo de timp, prin paduri interzise
Dincolo de timp, prin paduri interzise...

Mircea Eliade ramane unul dintre cei mai importanti carturari ai exilului, fie si numai pentru ca este savantul de anvergura internationala care a trezit interesul Occidentului pentru esentele religioase ale Orientului.A aparat cu stiinta si convingere suprematia spiritului, singura forta intrinseca evolutiei, progresului. A proiectat irealul în realitatea concreta si palpabila, stiind ca dimensiunea extrasenzoriala se releva doar celor care au capacitatea de a o percepe, initiatilor. Eliade nu a fost atras de literatura SF (precum discipolul sau Ioan Petru Culianu), ci a cultivat, în perfecta cunostinta de cauza, proza fantastica.Jean-Marie Le Clezio, laureatul Premiului Nobel pentru literatura de acum doi ani, a semnat în 1979 un editorial în revista La Quinzaine litteraire, intitulat "Mircea Eliade, initiatorul", în care spunea: "Cartile lui sunt carti adevarate, ca niste peceti sau columne, ce nu sunt facute numai din cuvinte si din mode, ci creeaza în jurul lor un mister, un val de lumina care ne atrage si ne face bine". FRUCTUL OPRIT...Scrierea "Noptii de Sânziene" a durat sase ani, între 1949 si 1955. Titlul frantuzesc al romanului, "Padurea interzisa", contine si induce misterul teritoriului rezervat, ezoteric. Spatiul este interzis, ca si fructul din Gradina Raiului. Este vorba despre intrarea oprita celor cu pricepere obisnuita, cu capacitate de întelegere comuna, oarecare. Totusi, "Noaptea de Sânziene" delimiteaza spatii profane, ale tuturor, ca posibile depozitare ale miracolului, neobisnuitului, fantasticului. Eliade se lasa purtat de fantezie spre Bucurestiul paradiziac al tineretii sale. Constructia sa epico-fantastica este proiectata într-un spatiu fizic si spiritual concret. Naratiunea este densa si orientata pe mai multe paliere.Autorul crede ca Shambla (devenita sambo), locul sacru, exista pe pamânt, lânga noi, aici si acum, însa vizibil, perceptibil si accesibil doar initiatilor. Propune iesirea din Timp, dar personajul sau, Stefan Viziru, stie ca: "Numai un sfânt poate trai în timp si totodata în afara timpului". Încearca, tânjeste catre depasirea conditiei sale, torturându-si prezentul: "Cum as putea face sa am si o alta identitate? Cum as putea sa iubesc, în acelasi timp, doua femei?". Acestui om, omului profan, i se pecetluieste viata cu întâmplari sacre, fundamentale, de dincolo de lume. În spatiul destinului sau de muritor, Stefan are în preajma un scriitor, Partenie, si un filozof, pe Biris. Sunt prietenii si confidentii lui. Traieste de asemenea printre artisti si carturari pe care îi asculta, pe care ar vrea sa îi înteleaga si sa-i asimileze, dar la provocarile si ideile carora Viziru este aproape imun si aproape opac. El sufera si nu talmaceste rostul suferintei, traieste sub presiunea istoriei, dar nu întrevede sensul chinului sau interior. Într-o declaratie a sa, dupa întoarcerea din India, Mircea Eliade spune ca, daca oamenii ar activa conform naturii lor (calitativ deosebite si ierarhic superioare), nu ar avea de ales decât între glorie si asceza. Un personaj care crede ca viata fara glorie, fara succes, nu are nici un rost este Spiridon Vadastra. Crede în steaua lui de mitoman si inventator închipuit. "Ce conteaza sa fii ministru, când sunt atâtea lucruri? Lucruri mari, pe care nu le poate face oricine! De pilda, sa descoperi Polul Nord! Sa nu fi fost înca descoperit si eu sa îl fi descoperit!... Asta da! Ar fi vorbit toate ziarele de mine, m-ar fi invitat toti regii la curtile lor, as fi devenit membru al academiilor din lumea întreaga!..." Pâna la urma, fara sa fi facut descoperiri epocale, ajunge agent al unui serviciu secret. Pentru un om ca Vadastra, care vrea sa fie mai mult decât poate, proximitatea unui serviciu secret este foarte mare lucru, asa încât îsi închipuie ca, în sfârsit, este cineva. Cornel Ungureanu îl caracterizeaza memorabil: "Vadastra e chior: prin urmare, marcat. E demonic, apartine subteranei mizerabile din care se nasc (totusi!) geniile. E bastardul acestei lumi de misionari, de apostoli, de fascinati (si de falsificatori) ai culturii". ("Mircea Eliade si literatura exilului")ADIERI DE TAINE...Traseul labirintic al personajului principal, orele fara timp, camera ascunsa (loc al conexiunii cu alte dimensiuni) fac din "Noaptea de Sânziene" un roman adiat de taine, supus misterelor, o carte a pragurilor hotarâtoare între lumi. Le Clezio (ne) lamurea cu privire la pledoaria gânditorului român întru valorile spirituale: "Iata prima revelatie a lui Mircea Eliade, de care începem sa ne dam seama, supusi urgentei: nu exista civilizatie care sa nu fie creatie, poezie... Privirea lui asupra lumii este ascutita, uneori exacta pâna la suferinta, caci contine un amestec de fericire extrema si de adevar dureros".Stefan Viziru, functionar exemplar, casatorit cu Ioana, o iubeste halucina(n)t pe Ileana. Crede sincer ca doar aceasta iubire îl poate mântui. "Când am s-o reîntâlnesc, am sa devin alt om. Fata asta mi-a fost ursita si n-am înteles. Am lasat-o sa plece de lânga mine, acesta a fost pacatul meu. Acum trebuie sa o caut. Asa mi-a spus si ea: ca am s-o caut pâna la sfârsitul pamântului. (...) Din clipa în care am întâlnit-o, am stiut ca era mireasa mea, ursita mea, dar n-am voit sa plec cu ea în lume. O iubeam si pe Ioana. Nu stiu cum sa îti explic...", tânguie a marturisire Stefan catre prietenul lui, Bursuc. La sfârsitul povestii si al cartii, când doar pentru o ultima declaratie mai ramasese timp, Ileana afla ca doar pe ea a iubit-o Stefan toata viata. Îndragostitii lui Eliade îsi exprima ardoarea în declaratii patetice, în tirade incendiare. "Rostite pe o scena, toate aceste fraze ar fi ascultate cu religiozitate de publicul din sala. Cuvintele mari, repetitiile n-ar provoca nici un zâmbet ironic." (Alex. Stefanescu, "Istoria literaturii române contemporane")Eliade marturisea despre pornirea initiala în scrierea romanului: "Când, acum ceva ani, am început sa scriu «Noaptea de Sânziene», nu stiam nimic altceva în afara de sfârsit. Stiam ca dupa 12 ani Stefan o va întâlni pe Ileana, tot într-o padure, si ca va recunoaste masina care disparuse în padurea de la Baneasa, în noaptea de Sânziene, 1936".A trait în clocot si reverie, a traversat convulsii istorice...Mircea Eliade a învatat sanscrita si tibetana în India, a învatat portugheza la Lisabona, a predat istoria religiilor la Sorbona si la Chicago. Si-a cucerit gloria si notorietatea visate în copilarie si adolescenta. Lucrarile de cercetare stiintifica le-a scris în cea mai mare parte direct în franceza sau engleza, iar literatura, în limba româna. Iar proza sa fantastica poarta în esenta, ca pe un mesaj genetic, folclorul românesc, dar si mitologia universala. A trait în clocot si reverie, a traversat convulsii istorice, a stiut mereu ca exista "dincolo". Dincolo de un roman, ansamblul operei. Dincolo de inexplicabil, semnificatia. Dincolo de lume, o alta lume. Dincolo de dincolo. "Când am început sa scriu nu stiam nimic altceva în afara de sfârsit. Stiam ca dupa 12 ani Stefan o va întâlni pe Ileana, tot într-o padure, si ca va recunoaste masina care disparuse în padurea de la Baneasa, în noaptea de Sânziene, 1936"Mircea Eliade "Cartile lui sunt carti adevarate, ca niste peceti sau columne, ce nu sunt facute numai din cuvinte si din mode, ci creeaza în jurul lor un mister, un val de lumina care ne atrage si ne face bine"Jean-Marie, Le Clezio

2010-02-09

Autor: